Don't CATch the MOUSE
cvintet pentru suflători de lemn

Joaca şi zâmbetul sunt două cuvinte cheie ale acestei lucrări destinate unui cvintet de clarinete. Însă doar aparent, deoarece oricare instrument al ansamblului poate fi substituit cu un altul, conferind lucrării o impresionantă multitudine de “personalităţi” timbrale.

Trimiterile la stileme ale jazz-rock-ului (procedeul “slap” la bas-clarinet şi sincopele implicite stilului), miza pe procedeul imitaţiei, pe intrările “etajate” ale instrumentelor ansamblului, pe “înghesuiala” contrapunctică a liniilor melodice şi accentelor ritmice, nemaivorbind de simulacrele de “glissandi” si “tremollo”-urile ca un freamăt de aripi, toate împreună converg înspre un “collage” spumos şi clocotitor. Substanţa coregrafică a demersului muzical deschide o pistă alternativă, însă evident complementară înspre resursele teatrului instrumental. Dacă muzica acestei lucrări realizează pe deplin o erupţie invazivă orientată înspre auditor, de ce nu am putea presupune că în aceeaşi măsură i-ar putea “subjuga” şi pe interpreţi? Iar pornind de aici, am putea imagina o adevărată “busculadă” scenică în care interpreţii realmente ar simula, pe viu, modul în care interacţionează temele muzicale, armoniile latente coagulându-se spontan şi aparent întâmplător, ritmurile, timbrurile aparent omogene însă “dinamitate” din interior prin “personalitatea sonoră-acustică” atât de reliefată a fiecărui instrument.

Subiectul şi trama naraţiunii ţine de un imaginar al copilăriei care personifică vietăţile domestice din propria casă. Pisica şi şoarecii, inamicii şi adversarii eterni, agresorul infailibil şi victimele înspăimântate, însă cu atât mai recalcitrante, puse pe ronţăială şi duşmănind pe toate şi pe toţi care vin să le perturbe intenţiile. Ori, compozitorul imaginează această situaţie ca pretext pentru o încercare compensatorie de armonizare a unui univers dezarticulat prin însăşi conflictul între personajele angajate într-o relaţionare considerată de către o conştiinţă infantilă ca fiind "nedreaptă". Imaginarul unui copil este unul sincretic, este unul în care toate colaborează cu toate şi toate sunt într-o armonie cu toate, iar de aici decurge cu claritate că energiile imaginaţiei vor fi puse să "rectifice" nedreptatea: şoarecii vor trebui să cadă de comun acord cu pisica şi cu coabitanţii săi umani şi cu toţii vor trebui să înveţe principiul "să trăieşti şi să laşi să trăiască şi pe ceilalţi".

Imaginea muzicală, pregnantă şi bine reliefată, trimite direct înspre "denivelările" perfect asamblate ale unei polifonii melodico-ritmice, iar ideea ar fi că două contrarii reprezintă, în acelaşi timp, şi două entităţi corespondente, potrivindu-se anume pe criteriul alterităţii radicale. Şoarecii se constituie într-un personaj cumulativ, un ansamblu tematic autonom, a cărui pulsaţie ritmico-melodică reprezintă, de fapt, suportul dinamic al întregii lucrări: ei sunt "marginalii" revendicativi în căutarea unei "soluţii existenţiale". Procedura pur componistică, tehnică, de sugerare a evoluţiei întregului context relaţional atrage atenţia mai întâi prin articularea personajelor în succesiune - aceasta stând drept semn al dezacordului şi conflictului, însă pe parcursul dezvoltării şi mai ales în finalul lucrării, partidele eterogene-succesive ale personajelor se omogenizează printr-o expunere sintetică, sincronă, ambele posibilităţi de sugerare intrând, la modul propriu-zis tehnic-componistic, în acord total.

Este o lucrare a cărei spontaneitate sugestivă, ludicul sprinţar al ritmurilor, caracterul "neastâmpărat" al liniilor melodice şi a îmbinărilor contrapunctice reprezintă consecinţa unei sume tehnologice de mijloace utilizate cu multă inteligenţă. Este o lucrare în care mijloacele utilizate "trăiesc" şi "lasă să trăiască" şi pe celelalte, colaborând şi intersectându-se, omogenitatea întregului material fiind construită printr-o subtilă tehnică de derivaţie celular-motivică.

Ceea ce întreprinde compozitorul aş putea defini mai degrabă drept “prestidigitaţie”, el scoţând din joben, iată, o nouă soluţie interpretativă. Şi acest “iluzionism” ar putea merge chiar mai departe în sensul în care ar putea implica în interpretarea lucrării o cavalcadă întreagă de diverse ansambluri care ar prelua, rând pe rând, diverse segmente ale lucrării, iar într-un final ar putea ajunge la o “babilonie” ludică în care ar intra toate odată, spre amuzamentul tuturor participanţilor.