STALACTITE - The Silent Witness
pentru orchestră de coarde

În această lucrare Aaron Fazakas realizează un tip de expresie şi sugestibilitate polimorfă, plurifaţetată şi, în acelaşi timp, neostentativ orientată înspre incitarea unor şiruri imagistice extrem de volumetrice. Mai întâi de toate este vorba despre nişte spaţii ale interiorităţii, spaţii "ascunse" ale imaginarului pe care, iată, compozitorul le "exhumă" într-o impudoare ludică suficient de captivantă pentru a justifica miza structurală şi, implicit, sugestivă a acestei lucrări tripartite. Atrage atenţia şi structurarea unei "polifonii" sugestive în sensul în care acest intenţionat "programatism" sugestiv ţinteşte construirea de imagini (pe linia intonaţional-ritmică-figurativă, dar şi a efectelor expresive utilizate), iar într-un al doilea sens, unul "contrapunctic", structurarea unei sugestibilităţi a coregraficului (pe linia sugestibilităţii, totuşi, ludice).

Partea I - Entry (Tears Of The Stalactite)
De la bun început intrigă simetria sugestivă a figuraţiilor "boltite", imaginea fiind amplificată şi de caracterul puţin "înfiorător" al procedeului pizzicato - o sonoritate "înţepată", ascuţită, sugerând cu o suficientă putere orientarea descendentă a picăturilor care muşcă în căderea lor din piatra mută a peşterii. Iar această "boltire" a figuraţiilor repetitive se transformă lent şi neînduplecat într-o înaintare înspre un "tot mai adânc" al unei întunecări progresive, ceea ce are drept efect sensibil acea "înfiorare" şi "înspăimântare" în faţa misterului dezvăluindu-se tot mai mult. Boltirea este secondată, într-un mod sonor reliefat, de sugestia imagistică a căderii cristaline a picăturilor "încriptate" prin flajolete de un pronuntat caracter sideral şi mineral deopotrivă. Construită într-un sens amplificativ şi într-o pulsaţie alertă, partea I devine o schiţă a unui traiect înspre "miezul" misterului.

Partea II - Inside (In The Spell's Arms)
Este o articulaţie de extindere mică, însă extrem de concentrată pe linia sugestibilităţii contemplative şi plasează discursul muzical într-un topos al goticului natural, al volutelor şi boltelor arcuite înspre dezvăluirea unei taine a frumuseţii. Ideea şi imaginea coralului protestant (bachian) este o primă senzaţie caracterizată printr-o "blândeţe invazivă", "cotropitoare", generatoare de empatie cu imaginea miracolului degajat într-o "catedrală" a naturii cum este o peşteră. Nimic din ideatica şi imagistica homeriană sau platoniciană (imaginile terifiante ale peşterii ca "loc de pierzanie"), nimic din ideatica psihanalitică intens recuperativă (spaţiile intrauterine ale existenţei prenatale), în această muzică existând doar acea mirare dătătoare de încântare, de fascinare şi, cu mult peste limita imaginabilului, acea revărsare a unui sentiment aproape religios de mirare în faţa unui sublim tăinuit şi ascuns în adâncuri.

Partea III - Exit (A Revelation's Consequence)
Muzica întregii părţi se impune, într-o primă semnificaţie ca ilustrare a "izgonirii din Paradis", este o eliminare forţată şi condiţionată de acele reveniri ale înfricoşării, de acele "memento"-uri ale raţiunii şi lucidităţii aducătoare de claustrofobie amplificată mult peste limita suportabilităţii. Fuga precipitată înspre suprafaţă, retragerea panicată din faţa întunericului tot mai străns în jurul fiinţei înspăimântate, ideea "răului" care sălăşluieşte în necunoscut şi imperceptibil, împleticirea paşilor, deruta şi confuzia (figuraţiile de triolete descendente), împiedicarea, căderea şi reluarea înaintării spre lumină. Repriza părţii, dar şi a întregului "ciclu" este una sintetică, revenind atât figuraţiile sugestive în pizzicato, cât şi "picăturile" în acute. Foarte dinamică, această ultimă articulaţie a părţii, dar şi a întregii lucrări este încheiată printr-o cadenţă "picardiană", într-un major dătător de certitudine şi de lumină.

Concluzie
Limbajul întregii lucrări este unul sintetic în care regăsim atât intonaţiile caracteristice ale jazz-ului, dar şi a coralului protestant, nemaivorbind de acea melodicitate necrispată şi, într-un anumit mod, nereferenţială, toate împreună impunând un caracter ludic şi miniaturizant deopotrivă. Este povestea celui de al optulea "pitic" rătăcit prin subteranele din muntele în care era ascunsă Frumoasa Adormită, imagistică ce evident orientează întreaga lucrare (în pofida caracterului ei explicit tristrofic) înspre imaginea genului de suită. Discursul se susţine în continuitatea lui prin multiple procedee polifonice utilizate eficient şi cu o pricepere ce vizează mai întâi de toate sugestibilitatea şi coerenţa structurală, care, evident, decurge cu suficientă claritate chiar din coerenţa articulării expresiei. Multiple procedee imitative, contrapunctarea liberă într-o scriitură degajată (componenţa unei orchestre de cameră încurajează această atitudine), "jocul" cuminte, însă nelipsit de o curiozitate neastâmpărată, cu planurile sonore, cu permutări, augmentări şi stretti. Într-un ultim sens, totul orientează expresia lucrării înspre sugerarea barocului muzical ca referent stilistic, însă şi cu nota specifică a ludicului în ideea unei muzici care creionează imaginea copilăriei, o curiozitate debordantă, spontaneitate, prospeţime şi limpezime care îmi aduc aminte de lucrări de Prokofiev, Ravel, Schumann şi Ceaikovski...